ISTORIA FĂRĂ PERDEA / După 1989, ”moştenitorii Securităţii” din serviciile secrete şi-au însuşit ce a mai rămas din antichităţile şi colecţiile de artă jefuite de la foştii proprietari

16189 afișări
Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA / După 1989, ”moştenitorii Securităţii” din serviciile secrete şi-au însuşit ce a mai rămas din antichităţile şi colecţiile de artă jefuite de la foştii proprietari

ISTORIA FĂRĂ PERDEA / După 1989, ”moştenitorii Securităţii” din serviciile secrete şi-au însuşit ce a mai rămas din antichităţile şi colecţiile de artă jefuite de la foştii proprietari

”Acţiunea Îmbogăţirea” s-a derulat fără oprelişti printre foştii securişti, reciclaţi în serviciile secrete. Eliberaţi, ca toţi românii, de stavila pusă de Legea 18 a ”ilicitului”, ei şi-au dat frîu liber ”pasiunii” pentru artă. Printre ofiţerii superiori din SRI şi mai ales SIE îi găsim astăzi pe cei mai prodigioşi colecţionari din România.
 

Casele conspirative ale fostei Securităţi, golite de antichităţi, tablouri şi mobile stil

 
Să fii colecţioar de artă implică nu numai pasiune, ci şi o aprofundată cunoaştere, pentru că plasamentele financiare în obiecte de artă şi antichităţi sînt adesea riscante, într-o piaţă în care falsurile abundă. Dar, în cazul ofiţerilor din serviciile de informaţii clădite pe ruinele fostei Securităţi, problema nu se pune astfel. Ei n-au de ce să-şi facă griji: sursele lor sînt sigure, din acest punct de vedere. Ca şi ofiţerii Securităţii din anii ’50, ei se ”aprovizionează” cu obiecte de artă şi antichităţi din fostele colecţii confiscate de poliţia politică comunistă de la foştii ”moşieri” şi ”burghezi” trimişi în lagăre şi închisori de predecesori, la instaurarea comunismului. Acestea au rămas, ca alte multe segmente din moştenirea Securităţii, în înzestarea noilor servicii de informaţii, clădite după 1989 pe ruinele ei.
 
Din acest motiv, pe lîngă cel specific profesional, ”colecţionarii de artă” din serviciile secrete sînt îndeobşte discreţi. Discrete sînt şi colecţiile lor, deşi ”pasiunea” de a aduna asemenea bunuri de prestigiu face ravagii şi devalizează şi ce a mai rămas, din obiectele de artă jefuite de Securitate de la foştii proprietari. 
 
După 1989, cele mai multe case conspirative ale fostei poliţii politice, preluate de ”servicii”, au fost pur şi simplu golite de mobilier, tablouri şi obiecte vechi de către foştii securişti, ”recalificaţi” în ofiţeri de informaţii. Uneori, au fost preluate în proprietate de aceştia cu tot case. Nu i-a putut împiedica nimeni să ”privatizeze” bunurile fostei Securităţi, care a dispărut şi nu-şi mai poate revendica patrimonial jefuit de-a lungul anilor. Practic, puţini sînt aceia care să nu se fi înfruptat din aceste bunuri de mare valoare, aflate la discreţia lor.
 
Exemplul l-au dat chiar şefii cei mari: atît Mihail Caraman, cît şi Ioan Talpeş, directorii Serviciului de Informaţii Externe, sînt colecţionari de artă împătimiţi. Ei au perpetuat în SIE mita şi clientelismul, care funcţionaul şi înainte de 1989: n-a existat practic ”trimitere la post” în străinătate, mai ales în ţări occidentale, fără recompense, mai ales în ”cadouri” – sub formă de tablouri şi antichităţi. Despre Talpeş, raportul Armagedon 7 scria că „este de înţeles că foştii ofiţeri de Securitate din SIE, atunci cînd îşi aduc aminte că au lucrat şi în CIE, ba chiar şi în DIE, simt că i furnică în palme, gîndindu se la dolari şi la euro. Dar cine ar fi putut să şi închipuie că un intelectual de talia lui Ioan Talpeş, care a supervizat transformarea SIE în SA sau, eventual, SRL, ar fi putut intra cu o asemenea nonşalanţă în rolul lui Tudor Postelnicu?” 
 
E cumva nedreaptă comparaţia: istoric dealtfel bun, unul dintre autorii ”Istoriei militare a poporului român”, lucrare coordonată înainte de 1989 de generalul Ilie Ceauşescu, Ioan Talpeş e mult diferit faţă de trogloditul Postelnicu, el fiind unul dintre cei mai mari colecţionari de artă din România şi fini cunoscători în domeniu. Pasiune devorantă, pe care, ca şi predecesorul său Caraman, a ”insuflat-o” şi subalternilor săi, care şi-au imitat, cum au putut, şefii. N-au dat iama în Consignaţii sau la licitaţiile de artă: aveau la îndemînă fostele case conspirative ale Securităţii.

Locuinţe şi bunuri, vîndute către sine de către ofiţerii cu duble indentităţi

 
În interiorul serviciilor secrete, s-a creat după 1989 o adevărată ”şcoală” a însuşirii în proprietate a caselor conspirative, cu tot cu bunurile dinăuntru, tablouri şi mobilier de mare valoare. Practica era aceea ca, folosind identitatea falsă, ”consiprată”, ofiţerul să cumpere de la ICRAL casa conspirativă, trecută pe numele său fals, după care să şi-o revîndă sieşi, pe numele real, cu ajutorul unui notar, figruînd astfel drept ”cumpărător de bună credinţă” în faţa oricărui pretendent, fost proprietar sau urmaş al acestuia. 
 
”Maestru” în domeniu a fost un vechi spion communist, colonelul  Victor Nănescu. Venerabilul spion a ieşit din serviciu la 68 de ani, în octombrie 1995, nu înainte de a trage cîteva ”tunuri”. Mai întîi, în buna tradiţie a spionilor în tranziţie, şi a însuşit o casă conspirativă a Securităţii din strada Miciurin, fostă proprietate a Securităţii. El avea în folosinţă această locuinţă, tixită şi ea cu mobilier şi tablouri vechi, pe un nume ”legendat” („Popescu Alexandru”). Cînd i s a cerut să o returneze, a ameninţat că, dacă nu îi este lăsată, poate cîştiga o alta rapid vînzînd informaţiile la care a avut acces de a lungul timpului. Fireşte că n-a luat numai casa, returnînd obiectele de artă din ea. Jocul tare al bătrînului spion a ţinut, probabil şi datorită relaţiei sale apropiate cu generalul Vasile Ionel, consilierul şi omul de încredere al lui Ion Iliescu. 
 
Deseori, avansările în ierarhia ”serviciilor” erau cumpărate. Cu bani, sau în obiecte, mai ales în cazul în care pasiunea pentru antichităţi a şefilor ”colecţionari” era binecunoscută de subaltern. Un bun exemplu pentru a ilustra cele de mai sus este cel al colonelului Virgil Faur, din Serviciul de Informaţii Externe. Acesta s-a ocupat mai puţin cu spionajul pentru RSR sau România de după ‘89 şi mai mult cu propria chiverniseală. Nărav care, înainte de Revoluţie, i-a adus şi ceva necazuri. Între 1985 şi 1987 se afla într o misiune de spionaj la Geneva. În urma unui control efectuat de serviciul de inspecţii din fosta Direcţie de Informaţii Externe, s a stabilit că ”spionul” Faur furase 11.000 de dolari din fondul operativ (destinat plăţii „reţelei” de agenţi). 
 
În mod normal, spionul ar fi trebuit trecut în rezervă şi deferit justiţiei militare, dar sancţiunea a fost mult mai uşoară – Virgil Faur s a ales doar cu amînarea cu un an a avansării în grad şi cu un vot de blam, pe linie de partid. Trecut pe linie moartă, după numai un an, în 1988, la intervenţia generalului DIE Gheorghe Dragomir, un prieten de familie, a fost mutat la unitatea ”Africa”, pe care acesta din urmă o conducea. Dragomir îşi putea permite multe – tatăl lui dresase şi îngrijea cîinii familiei Ceauşescu. 
 
După 1989, ascensiunea fostului delapidator Faur a fost fulgerătoare. El a fost readus în 1990 în ”centrala” ServiciuluiI de Informaţii Externe de către noul şef al acestuia, celebrul spion roman Mihai Caraman, cel care în deceniul şase a furat secretele NATO, ajunse pe mîna ruşilor. Colonelul Faur a primit în folosinţă un apartament complet mobilat în Strada Armenească, ce îi aparţinuse fostului general Ioan Moţ, şeful UM 0195 (contraspionajul din interiorul DIE), drept „casă conspirativă”. Cînd a predat casa înapoil la unitate, Faur a plecat cu tot cu mobila şi tablourile de mare valoare istorică din interior. Şi nimeni nu s-a atins de el. Ca el, au procedat mulţi. 
 
La venirea la conducerea SIE a istoricului Ioan Talpeş, cunoscîndu-i pasiunea pentru antichităţi, Virgil Faur, pentru a se pune bine şi cu noul şef, l a cadorisit pe acesta cu săbii, ceasuri, statuete şi diverse alte obiecte. Avea de unde. Numai el ştie cum le-a ”procurat” din fostele case conspirative ale Securităţii. 
 
Practica ”cumpărării favorurilor” printre securişti cu plata în obiecte de artă s-a răspindit. Un ofiţer superior a plătit admiterea fiului său în 1996 la Academia de Poliţie cu două tablouri, dar nu a putut face vreo sesizare, şi nici nu-l interesa să facă aşa ceva: el însuşi sustrăsese în decembrie 1989 aceste tablouri din sediul Comitetului Central. Le-a oferit ca mită unei profesoare de la Academie de Poliţie, soţia colonelui Adrian Ceciu din Serviciul de Informaţii Externe (fata fostului secretar al CC al PCR Richard Winter).  
 

De la ”covirgari”, la colecţionari de artă

 
”Marele jaf” operat de Securitate, care a devalizat coelcţiile de artă private din perioada interbelică, mai întîi confiscate odată cu condamnarea politică a proprietarilor, nu a luat niciodată sfîrşit. Aşa cum foştii securişti ”cumpărau” cu o sută-două cîte un Grigorescu ori Tonitza, după 1989 ei sau urmaşii lor în aceleaşi practici le-au trecut pur şi pe numele lor, cu acte în regulă, odată cu casele în care se aflau. A fost mult mai simplu aşa şi a făcut ca ”privatizarea Securităţii” să-i transforme pe moştenitorii ei în posesorii unor imobile şi colecţii de artă a căror valoare nu va fi niciodată cunoscută.    
 
Mihail Caraman a dezvoltat în Occident reţeaua de spionaj comunist care a provocat cele mai mari daune NATO şi a fost numit în 1990 de către primul ministru Petre Roman şef al nou-înfiinţatului Serviciu de Informaţii Externe, într-un gest de sfidare a Europei şi Alianţei Nord-Atlantice. 
 
Ca şef al SIE, între altele Caraman a preluat o sumedenie de seturi de mobilă veche, ”casată” din inventarele caselor conspirative ale SIE, moştenite de la Securitate. El şi-a amenajat un adevărat atelier de recondiţionare şi restaurare a mobilierului vechi, la vila lui de la Cheia, dedicîndu-se ceasuri întregi acestei pasiuni. 
 
Alături de el, s-a aflat de multe ori, animat de aceeaşi pasiune comună, Alexandru Tănăsescu. Absolvent al Facultăţii de Istorie (unde a fost coleg cu Talpeş), acesta a ajuns rapid, de la şef de Birou la Serviciul Emigraţie, şef al UM 0225 (de contrainformaţii SIE, fosta 0195, condusă de generalul Moţ în timpul lui Ceauşescu), apoi locţiitor II şi general şi în cele din urmă locţiitor I al lui Caraman, cu care era permanent în contact. ”Devenise om de casă al acestuia, lucrînd zilnic împreună – deseori la achiziţii de mobilă veche şi obiecte de artă, mai ales la tablouri, pentru care au adus prin Serviciul de Informaţii Externe reviste de specialitate din Anglia (cu semnături de pictori celebri, pentru identificarea tablourilor acestora în România)”.
Pentru achiziţii, era nevoie de lichidităţi. Mihail Caraman s-a numărat printre numeroşii generali şi ofiţeri superiori din serviciile secrete care ”s au bucurat” de împrumuturile generoase şi cu dobînzi preferenţiale de la Bancorex. Unul dintre aceşti beneficiari ai împrumuturilor preferenţiale, la recomandarea şefului, a fost şi Vasile Măeran, fostul comandant al Securităţii Buzău şi om de casă al ministrului de Interne Postelnicu, iar după 1990 un colaborator preţios al lui Caraman, dar nu în calitatea de ofiţer de informaţii, ci de ”sursă de aprovizionare” a şefului SIE, marele iubitor de mobilă veche, tablouri şi antichităţi
 
Pentru Caraman, fostul securist Vasile Măeran a fost o mină de aur. Acesta avea şcoală, în materie de servilism. Promovat în Securitate la Buzău de către Tudor Postelnicu, căruia îi era cu totul devotat, acesta trimitea în fiecare marţi dimineaţa o maşină a Securităţii la Bucureşti, cu covrigi de Buzău pentru „domnul ministru”, motiv pentru care şeful său direct, generalul Homoştean, îl poreclise „Covrigarul”. Dealtfel, servilismul era o adevărată ”şcoală” în sistem. În vremea cînd la Buzău era prim secretar Postelnicu, iar Măeran era şeful Inspectoratului Judeţean de Securitate, acesta din urmă s a asigurat, între altele, ca Nicu Ceauşescu să termine în bune condiţii şcoala militară de acolo. Aflat în graţiile Elenei Ceauşescu, el a ajuns să lucreze în spionajul românesc, în calitate de comandant locţiitor al UM 0800, care se ocupa de artă, cultură şi presă, calitate în care ”nu făcea nimic altceva în birou decît imprimări de casete video pentru familia Ceauşescu şi pentru Postelnicu”, după cum relevă un raport despre trecutul său. 
 
Cu toate acestea, Mihai Caraman l a propulsat pe Vasile Măeran în înalta funcţie de şef al Unităţii Cifru, ”ca recompensă pentru faptul că i a recomandat artişti ebenişti, pe care în trecut i a avut în cunoaştere şi cu care generalul Caraman face şi în prezent (aprilie 1998 – n.n.) afaceri cu mobilier vechi şi recondiţionat”. Acelaşi raport citat denunţa relaţiile clientelare, bazate pe ”peşcheşuri”, între cei trimişi la post în afara ţării şi şefii lor din centrală: ”Săptămîna trecută (3 sau 4 aprilie), la sosirea echipei de curieri diplomatici din America de Sud, i a fost remis prin secretariatul SIE lui Măeran un plic, de la cifrorul din Brazilia. Din greşeală, Nistorescu (şeful Serviciului Secretariat din SIE– n.n.) a deschis plicul şi a dat de scrisoarea cifrorului către Măeran, prin care l informa că i trimite 400 dolari pentru sărbători (banii erau în plic). În prezent, datorită banilor pe care îi percepe la numirea la post a fiecărui cifror, face achiziţii de valori la licitaţiile de obiecte de artă, cumpărînd tablouri, obiecte vechi, statuete”. Multe dintre acestea nu erau pentru sine, ci pentru şeful său şi al Serviciului de Informaţii Externe, fostul spion comunist Mihail Caraman. 
 
Nu numai foştii spioni din Securitate iubesc arta şi antichităţile. Doru Giugula, absolvent de ”şcoală” de la Băneasa, fost consilier pe listele PSD în Consiliul General al Capitalei, după ce a lucrat la Securitatea Municipiului Bucureşti e un om bogat, potrivit declaraţiei sale făcute înainte de a şi pierde, în 2014, fotoliul de consilier, în urma intervenţiei Agenţiei Naţionale de Integritate, care a observat o discrepanţă de 250.000 de euro, între veniturile sale şi bunurile declarate: şase case (care e de presupus că nu sînt mobilate de la IKEA), cît şi tablouri, în valoare de 100.000 de euro… 
  

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici