Poveştile lui Şuhan: AVORTUL care a dus la o tragedie şi o descoperire şocantă!

Ceea ce reprezentase manifestarea vieţii într-un trup frumos sau nu, tânăr sau bătrân, dispare lăsând loc contemplării neputincioase a urmelor bestialităţii omului.
Era cadavrul unei femei tinere. La autopsie s-a constatat că avea până în 25 de ani şi că murise în urma unei embolii gazoase, consecutive unor manevre de provocare  a avortului spontan.

Nimic care să conducă la identificarea victimei.

Criminaliştii au făcut toate procedurile specifice, întocmirea fişei CIN (cadavru cu identitate necunoscută) cu tot ceea ce înseamnă asta, prelevarea ”mănuşii mortuare”, formula dentară şi restul. S-au făcut deîndată comparările cu celelalte cartoteci la fel de specifice, cartoteca ”D” (dispăruţi) şi cartoteca PIN ( persoane cu identitate necunoscută). Rezultatul ? Zero !

Pe vremea aia, analiza ADN era un scenariu SF.

Ofiţerii de ”judiciar” au dat şi ei drumul la ceea ce ştiau ei mai bine, investigaţiile. O activitate migăloasă de cele mai multe ori, derulată în medii mai degrabă ostile sau indiferente, sau interesate opus, sau ignorante, greu de deschis pentru o informaţie de valoare. Tenacitate este cuvântul cel mai potrivit. Şi un soi anume de a meşteri cuvintele şi de a determina trăiri pe care să le poată exploata.

În a treia sau a patra zi, o secţie de miliţie e sesizată de dispariţia unei studente. Se face cercetarea camerei de cămin unde locuia, se exclud urmele papilare ale celorlalte colege şi da, ea era victima ! Amprentele corespundeau.

O chema, să zicem, Zoia.

Era dintr-un oraş din ţară, venită în Bucureşti la facultate, unde intrase la a doua încercare. Era o fată foarte frumoasă şi deşteaptă. Mai interiorizată, cu mult bun simţ. La şcoală, toate bune. Cam ceea ce înseamnă o fată cuminte.

Avea şi un iubit, mai mare cu câţiva ani, Marian. Relaţia cu el fusese sinuoasă, cu despărţiri şi împăcări destul de dese. Marian ăsta, mai lepră el aşa, de felul lui. Student la o facultate tehnică, îşi completa veniturile din taximetrie clandestină, mai o ”bişniţăreală”, sport naţional pe-atunci, mai o ”combinaţie”, era mort după femei şi asta îl făcea să mai uite de Zoia.

Declaraţiile colegelor de cameră ale Zoiei au descris relaţia celor doi şi ziceau că era într-o sincopă, cam de două luni.

Audierea lui Marian a fost un exerciţiu de răbdare pentru anchetatori. Omul, foarte alunecos, cu un soi de dulcegăraie şi umilinţă în atitudine care inspira o oarecare repulsie. Avea însă o sclipire a ochilor care dezvăluia perfidie, o şmechereală vicleană. Inspira neîncredere, un parşiv.

Ceea ce a declarat băiatul ăsta, a fost că  de vreo câteva luni se despărţise de Zoia şi că se mai întâlnise cu ea doar ocazional, din dorinţa de a o face să nu mai sufere atât de tare după el. Totuşi ţinea la ea, zicea el.

Familia Zoiei nu ştia mai nimic despre relaţiile de la Bucureşti ale fetei lor. Vestea morţii ei i-a afectat cumplit. Mama sa a făcut un şoc puternic şi a fost internată în spital. Tatăl, răvăşit complet. Mai aveau un copil, un puşti de vreo 16 ani.

Ancheta bătea pasul pe loc. Audierile repetate, din ”unghiuri” diferite, ale colegelor şi a lui Marian nu aduceau nimic. Ba chiar Marian adăugase atitudinii cunoscute şi puţină agasare. Nu multă, doar aşa puţin, la un colţ. Suficient însă, ca să enerveze.

Unul dintre ofiţeri s-a dus la înmormântarea Zoiei acolo, în oraşul său. Hârşit în multe, remarcase un bărbat în biserică care nu se potrivea deloc cu cei prezenţi. Un tip până-n 35 de ani, înalt, îmbrăcat elegant, distins şi cu o figură împietrită de durere.

De unde pe vremea aia telefoane ”smart” ca să-i poată face o fotografie ?! Ce să facă, s-a dus la un fotograf care aştepta să vină o nuntă sau un botez, Dumnezeu ştie, s-a legitimat discret şi i-a zis să-l fotografieze pe omul ăla. Băiatul, cuminte, i-a făcut tipului cel puţin douăzeci de fotografii.

Marian perfidul şi parşivul nu fusese la înmormântare.

Fotografiile alea au fost de mare ajutor deşi iniţial, nu părea. Au fost arătate familiei Zoiei, dar nimic, nimeni nu-l cunoştea. Nici nu-i remarcaseră prezenţa.
Fratele Zoiei a furnizat surpriza. Îl cunoştea ! La plecarea ofiţerului din casă, sub un pretext oarecare, a ieşit după el şi i-a spus că omul respectiv era un profesor al Zoiei. Dragul de el, nu vrusese să spună treaba asta  de faţă cu ai lui, ca să nu atingă în vreun fel memoria sorei.

Puştiul a povestit că l-a cunoscut cu ocazia unei vizite la Bucureşti la soră-sa. La plecare, a fost dus cu maşina de acel domn şi sora lui, la gară. Din discuţiile dintre cei doi, puştiul a înţeles că omul ăla era profesorul Zoiei. I-auzi...

Urgent, la facultate şi da, omul fusese asistent, dar renunţase la învăţământ şi lucra la o întreprindere de comerţ exterior. Fuga, până acolo !

Citeşte continuarea poveştii duminică, 14 iunie, pe MEDIAFAX.RO!