ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Ziua care nu se uită Braşov, 15 noiembrie 1987: o mărturie dincolo de mormînt a lui Werner Sommerauer

Se împlinesc azi 33 de ani de cînd, în 1987, în 15 noiembrie, la Braşov, avea să se aprindă în sufletul românilor speranţa de libertate.

4827 afișări
Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Ziua care nu se uită Braşov, 15 noiembrie 1987: o mărturie dincolo de mormînt a lui Werner Sommerauer

ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Ziua care nu se uită Braşov, 15 noiembrie 1987: o mărturie dincolo de mormînt a lui Werner Sommerauer

Libertatea renăştea într-o Românie cuprinsă de frig, foamete, teamă şi resemnare. Un braşovean, Werner Sommerauer, anchetat ulterior de securistul Ristea Priboi, a fost unul dintre eroii acelor zile.

 

Revolta

 

La Braşov era acum 33 de ani o zi cenuşie, dar ”pavoazată” peste tot cu tablourile ”tovarăşului” şi cu lozinici. Oraşul se pregătise de vot, pentru deputaţii Marii Adunări Naţionale. Dar, la uzina de autocamioane ”Steagu Roşu” muncitorii se pregăteau de altceva: de grevă. Cu o lună înainte, se introdusese un alt ”indicator” de salariu, şi anume ”producţia vîndută şi încasată”, în funcţie de care muncitorii erau plătiţi. Ceea ce a dovedit că măreaţa industrie de autocamioane a României era de fapt în faliment. Se producea ”pe stoc”, de multă vreme nu se mai vindeau camioanele româneşti, necompetitive, decît pe piaţa internă şi cu ţîrîita – peste tot, ”unităţile economiei socialiste” erau obligate la economii drastice. Ca urmare, muncitorii primiseră în ajunul zilei măreţe a alegerilor ”parlamentului” comunist fluturaşi de salarii (lichidarea) pe care erau trecuţi doar cîţiva lei – chiar şi ”zero lei”. Iar acasă, în oraş, îi aşteptau familii aduse în pragul înfometării din cauza crizei alimentare (magazinele erau goale, pîinea se dădea pe cartelă, o jumătate de franzelă de om), frigul din apartamente – în cartierul ”Steagu Roşu”, dar şi în altele, termocentrala oraşului nu mai furniza căldură, din lipsă de combustibil.

 

Frig, foame, acum spectrul de a ajunge în imposibilitatea de a-şi mai plăti pînă şi biletul de autobuz să ajungă la serviciu, pentru ”salariu zero” – muncitorilor nu li s-a dat de ales. Semnele crizei erau, la niveluri diferite, cam aceleaşi în întreaga Românie. Dar numai Braşovul, un oraş mîndru şi cu tradiţie, al imnului ”Deşteaptă-te, române”, interzis de autorităţile comuniste, al primei şcoli româneşti, al primelor cărţi şi al primului ziar în limba română s-a ridicat într-o revoltă spontană. ”Pregătirea” acuzată ulterior de securişti în anchetele lor durase numai pe perioada schimbului trei de la uzina de autocamioane, cînd muncitorii din două secţii ale acesteia, cele mai lovite de criză (pentru că nu mai aveau de ceva vreme materii prime, nu mai produceau aproape nimic de o bună bucată de vreme) au decis să înceteze lucrul.

 

În zori, cînd au venit cei de la ”schimbul unu” (deşi era duminică, se ”sărbătorea prin muncă”, aşa cum se întîmpla în România de cîţiva ani, toţi cei nou veniţi li s-au alăturat şi au refuzat lucrul, ieşind apoi din secţii în curtea întreprinderii. Nimeni nu le-a răspuns doleanţelor, ba chiar un şef de secţie şi un secretar de partid, neinspiraţi, s-au apucat să-i înjure. Au fost alungaţi cu pietre, apoi muncitorii au ieşit pe poarta uzinei, cerîndu-şi mai întîi drepturile. Apoi, pe măsură ce coloana înainta spre centrul oraşului, au ajuns în cele din urmă în faţa Comitetului Judeţean al Partidului Comunist Român., scandînd ”libertate”. Apoi, pentru prima oară în timpul regimului comunist, ”jos Ceauşescu”.

Sursa FOTO: Universul.net

 

Represiunea

 

Cînd coloana de manifestanţi pe care niciun miliţian n-a putut-o opri (erau mult prea numeroşi, aşa încît purtătorii de uniformă au preferat să se ascundă vederii) ajunsese în dreptul Spitalului Judeţean, a răsunat pe străzile oraşului, după mult timp de la interzicerea lui de către comunişti, “ Deşteaptă-te române!”, după ce răsunase pentru întîia oară cînd românii se aflau sub asuprirea dualismului austro-ungar. Masei de muncitori s-au alăturat numeroşi trecători, printre care s-a aflat şi un braşovean, pe numele lui Werner Sommerauer. Atunci cînd muncitorii au intrat în sediul ”judeţenei” de partid, aruncînd pe fereastră cărţi, hîrtii, ”materialele de pavoazare” şi dînd foc, în cele din urmă, tabloului imens al lui Ceauşescu care acoperea, în partea centrală, faţada sediului, Werner s-a aflat în primele rînduri. 

A urmat intervenţia brutală a trupelor speciale de securitate, arestarile, torturile. După ce iniţial se anunţase pedeapsa capitală pentru arestaţi, sub presiunea opiniei publice mondiale, care a fost pusă la curent despre cele întîmplate prin gestul de curaj al doamnei Doina Cornea şi al fiului ei Leontin Iuhas, comuniştii au revenit asupra hotărîrii, deportînd, în urma unui proces înscenat, un numar de 61 de muncitori de la uzina de autocamioane, şi încă alţi 27 de participanţi din oraş, care li se alăturaseră în ocuparea Consiliului judeţean de partid, dintre cei peste 300 de arestaţi şi anchetaţi în sediile Miliţiei şi Securitătii din Braşov şi Bucureşti. Cei deportaţi, după două săptămîni de bătăi îngrozitoare, au fost siliţi să părăsească oraşul, despărţiti de familiile lor. Fuseseră condamnaţi pentru ”huliganism politic”, o nouă infracţiune inventată atunci şi trimişi să-şi instăşească pedeapsa la noi locuri de muncă, stabilite pentru fiecare în parte de Securitate. Au urmat ani de calvar, pentru toţi cei pe care i-am înfăţişat, alături de prietenul meu Stejărel Olaru, într-o carte apărută în 2002 (”Ziua care nu se uită – Braşov, 15 noiembrie 1987”), care conţine mărturiile majorităţii participanţilor la revoltă şi povestea deportării lor. 

 

Werner Sommerauer avea pe atunci 49 de ani şi lucra ca administrator la Liceul Sanitar din Braşov. Pe 14 noiembrie, directoarea liceului îl pusese să pavoazeze clădirea cu drapele. Sommerauer refuzat să pună drapele roşii, spunînd că “ălea nu-s româneşti, ci de ocupaţie”. A doua zi, cînd a început revolta muncitorilor de la Uzina de Autocamioane, s-a alăturat imediat coloanei şi a ajuns unul dintre diriguitorii ei. A treia zi a fost arestat. “Au venit la uşă”, îmi povestea el, “dar n-am deschis pentru că, în urmă cu o seară, făcusem o petrecere cu vecinii, fusese ziua fetei mele, iar masa nu era încă strînsă”. A stat şi a adunat masa în linişte, să nu se audă de afară că e înăuntru, s-a bărbierit, s-a îmbrăcat mai gros şi apoi le-a deschis uşa celor trei zdrahoni, pe care deja îi auzea interesîndu-se la vecini, cam pe unde ar putea fi plecat.

 

L-au ridicat şi l-au dus la sediul Miliţiei, iar de aici la Bucureşti, unde, spunea el, căpitanul care îl ancheta i-a pus pistolul în gît, de faţă fiind un ofiţer pe care l-a recunoscut după 1989: Ristea Priboi. Nici Priboi, spunea Sommerauer, nu s-a lăsat mai prejos: l-a lovit peste palme cu bastonul, apoi l-a întins pe masă şi l-a lovit peste tălpile picioarelor cu un baston, atît de tare, încît i-au crăpat tălpile de la pantofi. Îl considerau unul dintre organizatorii manifestaţiei din 15 noiembrie, pentru că trimisese mai demult o scrisoare la “Europa Liberă”, prin care anunţa aderarea lui la Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (atunci fusese prima oară anchetat), dar mai ales pentru că era radioamator şi bănuiau că el a trimis “informaţii la posturile de radio ostile”.

 

După Revoluţie

 

Cînd  Werner Sommerauer l-a revăzut la televizor în 2001 pe Ristea Priboi, şi-a reamintit cum îl acesta îl înjurase: “Fir-ai al dracului, de ce nu aţi ieşit sîmbătă, de ce nu aţi ieşit luni, n-ar mai fi fost nici o problemă! Tocmai cînd se vota?” Supărarea lui Priboi venea din faptul că “Europa Liberă”, postul de care el se “ocupa” îşi găsise un subiect politic atît de “gras”. Sommerauer a fost coborît apoi în celulă şi a fost înştiinţat că numele lui nu mai există şi că îl cheamă 199 – număr pe care nu avea să-l mai uite niciodată, pentru că atunci, cînd s-a întîmplat asta de două ori, s-a trezit scos afară în ghionturi, iar pentru a treia oară i s-au promis 199 de pumni, ca să nu-şi mai uite numărul.

 

Ancheta se desfăşura în ture, îşi amintea că unul dintre anchetatori obişnuia să vină uneori beat. L-a auzit într-o seară, cînd discuta cu cineva pe hol şi-l întrebau ce caută acolo şi a răspuns: “Am venit să mă distrez”. Acest anchetator, tînăr, bine făcut, l-a întrebat o dată de ce a ieşit în stradă şi nu şi-a văzut de treabă, doar el nu lucra la Autocamioane. Werner a încercat să explice: “păi, trăim şi noi fără curent electric, fără mîncare, fără căldură…” Tînărul i-a răspuns: “bă, eu mîncam Statutu’ partidului şi mergeam entuziasmat la muncă patriotică! Uite unde am ajuns eu şi uite unde ai ajuns tu! De ce nu pleci, mă, sasule, la ai tăi, în Germania, decît să ne faci necazuri aici?”. Suna aproape ca o propunere. Werner a stat ce-a stat pe gînduri şi a răspuns: “păi, eu aici m-am născut”. Atunci Sommerauer se gîndea că dacă există Dumnezeu în cer, va da pe pămînt o pîine aşa de mare, încît să acopere ţara, să le ajungă tuturor şi mai ales celor care au plecat la marşul foamei pe străzile Braşovului. Dar visul i-a fost curmat pe dată de o palmă peste ureche, care l-a lăsat aproape surd, înainte de a fi trimis în celulă.

 

A fost judecat, condamnat 3 ani la locul de muncă şi, graţie “clemenţei partidului”, deportat la Tulcea, unde a fost permanent controlat de ofiţerul de Securitate Florian Nencu. Şi a venit Revoluţia – Sommerauer a crezut că visul lui, întrerupt de palma anchetatorului a prins viaţă – dar nu prea a fost să fie aşa. S-a pensionat şi avea mai multă vreme să se uite la televizor. Pe anchetatorul său de la Braşov, Alexandru Ionaş, l-a văzut ajuns general în Poliţia română, vorbind la simpozioane internaţionale despre “combaterea criminalităţii organizate transfrontaliere” – ceva poate mai complicat de anchetat decît nişte bieţi muncitori care au ieşit în stradă, pur şi simplu pentru că nu mai exista altă ieşire. Pe căpitanul anchetator l-a văzut, de asemenea, la ştiri, prezentînd plin de emfază prinderea unei reţele de proxeneţi. Iar pe Ristea Priboi, cînd îl vedea, mai scăpa cîte o înjurătură.

 

Securistul care l-a urmărit tot pasul în perioada în care a fost deportat la Tulcea, Florian Nencu, s-a pensionat la limită de vîrstă în 1995 – odată cu Sommerauer, dar cu gradul de colonel al Serviciului Român de Informaţii. Şi, spre deosebire de Werner Sommerauer, care, din reflex, stătea să asculte şi după 1989 zilnic “Europa Liberă”, în aşteptarea unor ştiri mai bune pentru România (pe care nu s-a gîndit vreodată să o părăsească, pentru că aici s-a născut), colonelul pensionar a lăsat deoparte grijile patriei. Dar a rămas în continuare o persoană extrem de activă, coordonînd după pensionare filiala din Tulcea a societăţii GELSOR. În această ”calitate” a dat şi o bună lovitură de afaceri în beneficiul patronului Sorin Ovidiu Vîntu, prin achiziţionarea a 60% din activele fostei gospodării de partid din Tulcea. De Werner Sommerauer nu a auzit nimeni. Dar cine nu-l ştia pe Priboi? Cine nu auzise de Vîntu?

 

După ce în 2002 am publicat mărturia lui Werner despre implicarea lui Ristea Priboi în anchetarea sa, acesta ne-a acţionat pe ambii în judecată, solicitîndu-ne 15 miliarde de lei daune. Atît el, cît şi eu am fost achitaţi, la capătul unui lung şi istovitor proces, care a durat doi ani şi care l-a aruncat pe Werner Sommerauer pe patul de suferinţă, agravîndu-i un mai vechi ulcer. După Revoluţie, Sommerauer a continuat să trăiască cu modestie; a fost unul dintre fondatorii şi cei ce au dat suflet Asociaţiei 15 Noiembrie 1987, a primit distincţia de cetăţean de onoare al Braşovului şi a continuat să facă ceea ce începuse încă din primii ani ai deceniului 7: să doneze periodic sînge, cu o regularitate de ceasornic.

 

A murit pe 2 aprilie 2014, la vîrsta de 78 de ani. Cînd mi-am luat adio de la mai vîrstnicul, bunul şi discretul meu prieten, am aflat că domnul Sommerauer îmi lăsase mai multe lucruri. Aşa cum se întîmplă, luat de cele ale vieţii, am uitat de moştenirea pe care o credeam săracă. Şi cît de mult m-am înşelat! Cînd am fost la domnul Oprescu, cumnatul său, acesta mi-a dat, pe lîngă doi saci cu cărţi pe care i-am donat unei şcoli rurale, şi o mapă de vinilin maro, pe care Werner a scris exagerat de citeţ ”D-lui M. Oprea”. În mapă i-am găsit buletinul, fotografii şi mai multe scrisori, trimise de Werner Sommerauer din deportare, de la Tulcea către soţia sa Roza (”Mami”) şi fiica, Florentina – şi, de pe celălalt tărîm, nouă tuturor (Marius Oprea). Redau cîteva din acestea, acum, la comemorera a 33 de ani de la revolta braşovenilor, care a făcut ca atît din Werner Sommerauer, cît şi ceilalţi condamaţi şi deportaţi pentru că au condus-o, prin curajul lor, adevăraţi oameni ai istoriei. 

 

Scrisori de pe celălalt tărîm

 

”Tulcea, 18 octombrie 1987. Mami dragă, dragă Tinuţa, în cele dintîi rînduri din Tulcea, ca gîndurile şi dorinţele noastre să se împlinească cu voia lui Dumnezeu, pentru ca să ne putem revedea cu toţii sănătoşi. Eu lucrez la Întreprinderea de construcţii navale şi tehnice, locuiesc temporar într-un cămin muncitoresc, în condiţii inumane, fără căldură, într-o cameră, singur. Deşi blocul este de 7 etaje, oamenii şi-au montat sobe şi au scos burlanele prin geamuri, iar zgomotul este acelaşi zi şi noapte, oamenii taie lemne în camere, ciocăne în pereţi cu ciocanele, înjură şi se bat, sînt mulţi beţivi. Mi-a fost schimbată camera, însă nu are geamuri decît un rînd. Şi cel din mijloc este crăpat, căldură nu am, dar măcar pot încuia uşa. Dorm pe un pat din fier, am un cearceaf simplu şi unul plic, o pernă şi o pătură. Mai am primit o pătură, dar aceasta a fost folosită ca preş şi este plină de noroi, iar eu mă învelesc cu ea. Nici măcar nu am o mătură, un făraş sau o ladă de gunoi, nu am un lighean, sau cană, lingură, furculiţă, cuţit, linguriţă. Nu am o cană să beau apă, am o sticlă în care îmi aduc apă de băut. Cred că vă daţi seama cît îmi este de greu, căci sîntem în plină iarnă, deci am nevoie de ajutorul vostru. Salariile sînt mici şi oamenii fug de aici.

 

”Tulcea, 17 decembrie 1987. Dragă mami, dragă Florentina

Cu bucurie am primit azi pachetul, care a venit ca un dar de Moş Crăciun. Un dar mai frumos nu există şi vă mulţumesc din suflet pentru el. Am plîns cu lacrimi, desfăcînd fiecare lucru pe care cu mîinile voastre le-aţi împachetat cu atîta grije. Pe fiecar lucruşor avut în mînă am simţit că este ceva din sufletul... din dorul vostru. Dragă Florentina, strînge scrisorile mele şi pune-le cu grije, aceasta estea a 4-a. În fiecare scrisoare este un dor de-al meu. Scrisorile acestea nu sînt scrisori ca oricare, ci toate conţin dorul meu fierbinte, sufletul îndurerat şi exilul forţat. Dacă aţi vedea cum arăt... Nu mai ştiu ce se cheamă căldură nici la servici, nici acasă. 24 de ore din 24 de ore sînt în ger, atît la serviciu cît şi acasă. Nu am nici un pic de refugiu, undeva, măcar pentru o oră în căldură, de aceea sînt şi răcit. Cu reşoul nu pot încălzi camera ci, doar puţin, picioarele şi capul. Dragă Tinuţa, cînd faceţi pomul, imaginează-ţi că sînt lîngă voi şi că vă ajut. Ştii ce mult ţineam la împodobirea pomului. Faceţi-l ca şi cum aş fi şi eu cu voi, căci sînt la voi, iar eu am să-mi imaginez cît este de frumos. Am să cînt şi eu cîntecele sfinte, deşi în altă parte, va fi în imaginea mea, alături de voi.

 

Simbolic, am cumpărat o coroniţă aşa cum este cea de acasă numai că aceasta este pentru o singură lumînare, din păcate nu am lumînare căci aici nu se găsesc lumînări. Am mai cumpărat un buchet de flori din paie cu frunze de alpini ce seamănă cu vîscul şi care nu pierde verdeaţa nici iarna. Am pus acest bucheţel într-o cutie de sprei pe care am decupat-o la capac. Aşa ca să simbolizeze totuşi o sărbătoare, iar în jurul bucheţelului am înşirat toate vederile pe care le-am trimis şi vouă, inclusiv pe aceea mai deosebită, pe care mi-aţi trimis-o. Mi-ar fi prins bine aparatul cel mic de radio, ascultam şi eu slujbele din toată lumea, dar nu vreau să vă puneţi din nou la cheltuieli cu poşta.

 

Dragii mei, eu ştiu ce ese durerea, iar voi, la fel. De aceea sîntem fericiţi că ne putem întîlni, fie şi numai pentru cîteva clipe, este tot un semn al iubirii Domnului, iar de aceea de-abia aştept clipa cea fericită a revederii noastre. Trebuie să avem credinţa în speranţă, că va veni şi ziua cînd vom fi din nou împreună cu toţii. Deocamdată soarta noastră este aceea ce o cunoaştem cu toţii. Dar, vor veni şi zile bune, că aşa vrea Domnul.

 

În ceea ce priveşte sănătatea mea, am grijă să o păstrez cît mai intactă. M-am cîntărit la trei cîntare şi toate 3 arătau că am 65kg. Deci am slăbit 10 kg de cînd am fost deportat de acasă, dar cred în dreptate şi adevăr, ceea ce îmi ţine moralul ridicat, întrucît eu sînt conştient de realitatea de azi, care este clară pentru absolut toată lumea. Eu nu mă pot umili în faţa organelor de represiune cu rugăminţi, eu nu pot să mă înjosesc prin compromisuri, eu nu sînt sclav. Prefer să mor, decît să decad în moralitate, în demnitate. Sînt supravegheat, însoţit discret. Trebuie să fii convinsă că, nu sînt singurul în această situaţie, că sute de mii de oameni sînt în aceeaşi situaţie. Totodată trebuie să fii convinsă că, datorită acestei situaţii, regimul este blocat. De aceea, oricine caută să te convingă că situaţia nu se va reglementa niciodată, să nu-l iei în seamă căci, acela, este un prost! De aceea, mami dragă, păstrează-ţi calmul şi caută să te menţii în vigoare, atîta cît mai ai. Nu trebuie să disperăm. Te rog foarte mult ascultă-mă pe mine, trebuie să mai avem răbdare, că soarele va lumina din nou şi pentru noi...”

Şi, în cele din urmă, a venit.

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici