Ion Cristoiu: Zâmbetul lui Stalin în literatura română

  • Ion Cristoiu: Unul dintre felurile de abordare a lui Stalin constă în evidenţierea în versuri sau în proză a dragostei maselor muncitoare faţă de Învăţătorul popoarelor. Culmea acestui sentiment revoluţionar e reprezentată de rolul crucial deţinut de Zîmbetul lui Stalin în viaţa, dar mai ales în munca Poporului român
  • Ion Cristoiu: Joi, 28 februarie 1946, Victor Eftimiu publică în Dreptatea nouă, publicaţia pe care o conduce, pe locul editorialului, articolul Stalin. Textul mărturiseşte înainte de toate emoţia, uriaşa emoţie de a a-l vedea pe Stalin în carne şi oase
  • Ion Cristoiu: Emoţionat e şi un alt membru al Delegaţiei, Alexandru Rosetti.Drept pentru care scrie şi publică în Revista Fundaţiilor Regale, martie 1946, tableta I.V. Stalin: Impresia de energie calmă. Linii simple, stil clasic. Simţi la dînsul deprinderea de a gîndi. Filosoful transpare în toate întrebările pe care le pune..
1759 afișări
Imaginea articolului Ion Cristoiu: Zâmbetul lui Stalin în literatura română

Publicistul şi scriitorul Ion Cristoiu readuce în atenţie fragmente din literatura română realist socialistă care construiesc portretul „generalissimului” Stalin, în urma unor observaţii directe ale celor care l-au întâlnit, dar şi din imaginaţia unora care n-au avut acest privilegiu.

Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog:

“Pînă la moartea din 5 martie 1953, Stalin ocupă un loc de seamă în literatura proletcultistă, denumită în epocă Literatura nouă sau Literatura angajată sau Literatura realist socialistă. Despre felurile în care Stalin e abordat de poeţi, de prozatori şi de dramaturgi se poate scrie un întreg volum. Aceasta deoarece, obligaţi să-l cînte pe Stalin, literaţii noştri s-au descurcat mai bine sau mai rău în materie de fantezie.

Unul dintre felurile de abordare a lui Stalin constă în evidenţierea în versuri sau în proză a dragostei maselor muncitoare faţă de Învăţătorul popoarelor. Culmea acestui sentiment revoluţionar e reprezentată de rolul crucial deţinut de Zîmbetul lui Stalin în viaţa, dar mai ales în munca Poporului român.

Dragostea şi recunoştinţa faţă de I.V. Stalin pot stîrni şi confuzii simpatice, în nici un caz contrarevoluţionare, cum se întîmplă cu personajul Maria Tomii, din poemul Ce gîndea Maria Tomii cînd lucra în Schimbul de Onoare de Dan Deşliu. Schimbul de Onoare se intitula un schimb de lucru, într-o întreprindere, asigurat în zilele de sărbătoare revoluţionară, de fruntaşii în producţie. În cazul Maria Tomii Schimbul de Onoare (<la bormaşină>) are loc în ziua de 21 decembrie, zi cînd se aniversa naşterea lui Stalin. La ieşirea din schimb, Maria Tomii trăieşte o întîmplare mai aparte:

<... Şi-a mai strîns basmaua înc-odatʼ

şi-a ieşit agale din uzină...

Şi acest decembre minunat

îşi ningea nămeţii de lumină...

Lîngă poartă cine îi răsare?

Vechi prieten cu surîs blajin...

– Cui zîmbeşti, tovarăşe Stalin?

Oare ei? Chiar ei, pe cît se pare!...

Şi cum trece uliţa încet,

singură se-ntreabă şi nu ştie:

– Cui zîmbea tătucul din portret?

... Surîdea Republicii, Marie!...>

(Dan Deşliu, În numele vieţii, Poeme, Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorului din RPR, Bucureşti, 1950, pag. 64)

Se vede treaba că Maria Tomii nu e suficient de om nou încît să nu se gîndească doar la ea. Doar prin acest orgoliu de tip burghez – aşa aş fi scris dacă aş fi fost critic proletcultist – se explică graba ei de a crede că zîmbetul lui Stalin îi era adresat ei şi nu Republicii.

Zîmbetul lui Stalin nu stîrneşte doar emoţii. El joacă un rol deosebit în creşterea productivităţii. Cel puţin aşa apare într-un alt poem semnat de Dan Deşliu, Reşiţa cîntă slavă lui Stalin, inclus în volumul În numele vieţii, Poeme, Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorului din RPR, Bucureşti, 1950.

 Aflaţi în întrecere cu ei înşişi în cinstea zilei de 21 decembrie, muncitorii de la Reşiţa beneficiază de Zîmbetul lui Stalin:

<... Şi zîmbeşte tătucul cu surîsul de aur

tuturor cîţi se-ntrec în frămîntul uzinii

să-şi grăiască iubirea pentru marele Faur

al izbînzilor muncii – ziditorul luminii.

Îşi zîmbeşte şi ţie, pentru marele spor,

meştere Francisc, şef-topitor...> (op.cit., pag. 56)

Maria Tomii se topeşte de emoţie la întîlnirea cu portretul lui Stalin. Eroul liric din poezia lui Tiberiu Utan a avut privilegiul, marele privilegiu de a-l vedea pe Stalin.

 Tînărul scriitor Tiberiu Utan face Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova. După absolvire, întors în ţară, tipăreşte la ESPLA, în 1955, volumul de versuri Chemări. Experienţa din URSS e folosită liric în grupajul Jurnalul unei călătorii. Prima bucată se intitulează Convorbire telefonică şi transpune literar convorbirea dintre fiul de la Moscova şi mama din România. După relatările despre întîmplările din sat (<În colectiv au mai intrat/ Încă vreo patruzeci de inşi>), mama proclamă:

<Însă eu

Sînt mîndră, sufletul mi-e plin

De fericire: Fiul meu

E-n Moscova, lîngă Kremlin>.

(Tiberiu Utan, Chemări, ESPLA, Bucureşti, 1955, pag. 53).

O altă poezie Din nou în sat... datată 1951, ne destăinuie liric experienţa revenirii în sat pe perioada vacanţei. Vecinii se strîng curioşi:

<S-au strîns vecinii:

– Bine ai venit!

– Cum e pe-acolo vremea?

– Cînd te-nsori?>

(Tiberiu Utan, Chemări, ESPLA, Bucureşti, 1955, pag. 37).

Nu ştiu ce-a răspuns poetul acestor întrebări mai puţin angajante. La o altă întrebare a răspuns cum se cuvine la o întrebare demnă de un sat de democraţie populară:

<– Pe Stalin l-ai văzut?

... Prin ochi, zvîcnind

O luminiţă vie a trecut

Şi cît de fericiţi au tresărit

Cînd, mîndru, le-am răspuns:

– Da, l-am văzut!> (op.cit., pag. 37)

Nu ştim dacă Tiberiu Utan a avut şansa vieţii sale de a-l vedea pe Stalin. Noi credem, judecînd după ce însemna un student român la Moscova, că n-a avut posibilitatea să-l întîlnească pe Stalin în carne şi oase. Ion Iliescu era nu doar student la Moscova, dar şi secretarul Asociaţiei studenţilor români din URSS. Cu toate acestea nu-mi amintesc să fi mărturisit undeva că la văzut de aproape pe Stalin. Altfel stau lucrurile cu membrii delegaţiei ARLUS care vizitează URSS în zilele de 25 ianuarie - 25 februarie 1946.

Prima parte a lui 1946 stă sub semnul deciziilor luate de cele trei Mari (URSS, SUA, Anglia) pentru rezolvarea Crizei politice provocate în România de Greva regală, declarată la 21 august 1946.

Între 16-26 decembrie 1945 are loc la Moscova Conferinţa celor Trei Mari Puteri. O delegaţie a acestora vine la Bucureşti pentru a transpune în practică deciziile Reuniunii.

Alături de includerea în Guvernul Petru Groza a doi reprezentanţi ai Partidelor istorice, măsură de ochii lumi, pentru că respectivii n-au nici o putere, se hotărăşte ţinerea de alegeri generale în noiembrie 1946.

În România, se deschide aşadar Campania electorală, mai mult sau mai puţin mascată.

Şi sub acest semn al campaniei o delegaţie de personalităţi culturale, ştiinţifice şi politice din România e invitată, în cadrul unei delegaţii ARLUS, de Asociaţia Sovietică VOKS, să viziteze URSS între 25 ianuarie – 25 februarie 1946.

Potrivit presei de la vremea respectivă:

<Vineri 25 Ianuarie orele 8 dimineaţa a decolat de pe aerodromul Băneasa cu direcţia Moscova o delegaţie a ARLUS-ului compusă din d-nii:

Prof. dr. C.I. Parhon preşedintele ARLUS-ului, Mihai Magheru, secretar general ARLUS, dr. Simion Oeriu, comisar general pentru Aplicarea Armistiţiului şi vicepreşedinte al ARLUS-ului, prof. Al. Rosetti, rectorul Universităţii din Bucureşti, Victor Eftimiu, preşedintele Societăţii Scriitorilor Români, prof. Andrei Oţetea, rectorul Universităţii din Iaşi, prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj, Egizzio Massini, directorul general al Operei Române din Bucureşti, Dora Massini, Teodor Rudenco, A. Popper, directorul editurii Cartea Rusă, M. Gh. Bujor, C. Papadopol- Calimah, Lascăr Catargi.>

Delegaţia e primită de Stalin, la Kremlin.

Învăţătorul Popoarelor nu e accesibil oricui. Primeşte delegaţia ARLUS, pentru că URSS a declanşat o vastă campanie de seducere a opiniei publice de la noi, dată fiind ostilitatea românilor faţă de ruşi.

O scurtă relatare a acestui moment face Mihai Magheru la conferinţa de presă ţinută de delegaţie pe 25 februarie 1946, la întoarcerea în ţară:

<Vreau să vă dau cîteva impresii în legătură cu audienţa pe care am avut-o la Generalissimul Stalin.

Fiind vorba de cel mai mare om de stat al timpurilor noastre, după părerea multora dintre noi, şi a mea proprie, am avut cu toţii o oarecare emoţie înainte de a-l vedea pe Generalissimul Stalin, emoţie care s-a risipit în momentul cînd am fost în prezenţa lui.

Este imposibil să vorbim de Generalissimul Stalin, fără să vorbim de simplitatea şi modestia care-l întruchipează în momentul cînd eşti în prezenţa lui.

Toţi am avut aceeaşi impresie, impresie de claritate la vederea lui, iar din conversaţia cu dînsul, reiese claritatea pe care o are judecata sa, claritate pe care o are prin felul de a privi oamenii şi lucrurile.

Primul lucru de care s-a interesat a fost copiii noştri, felul cum este organizată şcoala la noi, felul în care aceşti copii îşi ridică nivelul lor cultural.

În al doilea rînd s-a interesat de felul în care ARLUS îşi duce activitatea sa. A arătat foarte mult interes pentru această organizaţie a noastră şi a socotit că este foarte necesar ca această asociaţie să aibe cît mai multe cărţi, deoarece cultura rusă este o cultură care poate interesa cît mai mulţi oameni şi ştie ce puţin a fost cunoscută la noi în ţară înainte.>

Joi, 28 februarie 1946, Victor Eftimiu publică în Dreptatea nouă, publicaţia pe care o conduce, pe locul editorialului, articolul Stalin. Textul mărturiseşte înainte de toate emoţia, uriaşa emoţie de a a-l vedea pe Stalin în carne şi oase:

<«Am cunoscut un georgian fermecător», scria, cîndva, Lenin, vorbind despre Iosif Vissarionnovici Stalin care, paralel cu Vladimir Ilici, fără să ştie unul de altul, unul la nord, celălalt în Caucaz scriau, paralel, fără să se citească, acelaşi cuprins de pagini, nu numai de luptă revoluţionară, dar şi de reflecţii filosofice, despre materie şi spirit...

Aceiaşi impresie de vrajă ne-a lăsat şi nouă generalissimul Stalin, în cele cinci sferturi de oră pe care le-am petrecut în biroul de la Kremlin, de faţă fiind şi Comisarul poporului pentru afacerile străine, d. Molotov.

Un birou simplu, mobilat cu sobrietate. Pe pereţi, o fotografie a lui Lenin, două gravuri reprezentînd pe Karl Marx şi pe Engels, şi două portrete în ulei ale generalilor Kutuzov şi Suvurov, cunoscuţi nu numai pentru vitejia lor, dar şi pentru sentimentele lor democratice, progresiste, în vremea întunecată a ţarismului.

E ora şapte seara.

Generalissimul va intra peste un minut-două. Inima ni se strînge de emoţie. Ne vom afla în faţa celei mai puternice personalităţi a globului. Preşedintele Roosevelt a murit. Churchill nu mai conduce imperiul britanic. Stalin, pe care cincizeci de ani de luptă nu l-au clintit, e colea, în toată măreţia lui. A învins nu numai ca apologet al lumii viitoare, dar a cunoscut şi victoria militară, la care se poate că nu s-a gîndit niciodată, fiindcă ţelul său suprem era pacea lumii, nu convulsiunile tragice prin care a fost nevoită să treacă biata omenire. Aşteptînd să intre Stalin, ne aşteptam nu la o singură fiinţă omenească, ci la o serie de imagini, realităţi şi legende suprapuse, personalităţi multiple, procesiune de simboluri. Era, în primul rînd, pentru noi, cei ce-i cunoaşteam activitatea şi scrisul, omul dîrz, vrajnicul luptător pentru o credinţă, neclintit, mergînd spre ţintă ca într-o halucinaţie, dar precis în acelaşi timp, halucinant de precis şi de lucid. Era apoi tovarăşul lui Lenin, cu care a construit nu numai Uniunea Sovietică, dar şi arhitectonica spirituală a universului întreg. Iată, apoi, omul pe care l-au atacat cu brutalitate şi unii dintre ai lui şi alţii de dincolo de hotare, ca să culmineze cu icoanele sîngeroase propagate în timpul războiului cu nazismul agresiv. Pe urmă iată conducătorul de armate pe care-l aşteptau să se refugieze în Urali, iată-l aruncîndu-şi armatele pînă-n inima Germaniei arogante. Un nou prestigiu şi o nouă teamă aureolînd numele lui Iosif Vissarionovici. Generalissim. Dictator. Despot. Un om atît de puternic nu poate să devină decît un despot. Imaginile despoţilor, ale dictatorilor, se ridică-n faţa noastră. Iată-l pe Mussolini, cu «facia feroce», bombîndu-şi torsul, declamînd şi gesticulînd teatral, cu un întreg aparat scenic în jurul lui. Şi iată-l pe Adolf Hitler vorbind ca într-un acces de demenţă, ridicînd pumnul, ameninţînd, într-un lătrat baritonal... Potenţaţi din trecut, generali-suverani, Napoleoni, vorbind emfatic în faţa piramidelor, Temerlani şi Gingis-Khani – Asia revărsată pînă-n confinele cele mai occidentale europene, Asia misterioasă şi plină de pericole, ameninţare cumplită pentru toată lumea civilizată... Stalin...

Dar a intrat Stalin cel adevărat. Să fie acesta – sau numai un trimis al lui, anunţînd că va intra generalissimul?... Nu, este el însuşi, fiindcă alături de el vine şi Molotov, – un Molotov mai puţin sever decît îl arată fotografiile, mai surîzător, mai tînăr. De ce vor fi atît de crunte, în imagini, chipurile oamenilor importanţi? Iată, însuşi Stalin este cu totul altul decît cel popularizat prin statui, portrete, fotografii, peliculă.

Acolo e drept, marţial, cu chipiul pe frunte şi uniforma care-l eficializează...

Îl credeam mult mai înalt. Mai ales că-l văzusem, recent, în filme şi-n fotografii, alături de Lenin, pe care-l domina cu un cap.

Omul atît de blînd care a intrat acum are o statură mijlocie, poate mai puţin decît mijlocie. E în capul gol, un cap care nu stă drept rigid, între umeri, străfulgerînd cu priviri de vultur imperial. Uşor aplecat într-o uniformă simplă, cu o singură decoraţie mică, emblema Uniunei. Generalissimul ne întinde o mînă palidă, feminină, şi ascultă în picioare salutul emoţional al profesorului Parhon, şeful delegaţiei noastre.

Apoi, cu un gest familiar, ne arată masa lungă, încojurată de fotolii...

– Să stăm!...

Şi să ne aşezăm.

Şi convorbirea începe. Întrebări şi răspunsuri. Le vom poveşti altădată, poate mîine.

A trebuit simplicitatea, bunătatea, sinceritatea cu care ne-a vorbit Stalin ca să ne regăsim pe noi înşine şi să uităm că n-avem în faţa noastră un satrap oriental, un Domn fanariot, căruia trebuie să-i spui în fiecare moment:

– Frumos eşti Măria-Ta! Sprîncenat eşti Măria-Ta!

Stalin nu vrea să-i spunem lucruri plăcute. Nu ne cere decît adevărul.

Avem în faţa noastră pe omul care de peste o jumătate de secol a luptat pentru adevăr şi dreptate, a cunoscut toate prigoanele şi n-a dezarmat o clipă. Omul care a cunoscut omul sub toate chipurile şi închipuirile lui.

Pentru care nu există colţ ascuns al sufletului omenesc. Care a stat în puşcării alături nu numai de revoluţionari, ca el, dar şi printre deţinuţii de drept comun, drojdia societăţii. Nu i-a dispreţuit nici pe ei, i-a ascultat şi a căutat să le înţeleagă păsurile. Omul acesta nu poartă în el nici o vanitate şi nici o minciună. Ţine ochii în jos, uşor acoperiţi de pleoape, şi-i ridică întrebător spre cel care i s-a părut că n-a spus ceva perfect adevărat, perfect onest. Stalin vorbeşte încet, puţin şi rar. Dar fiecare cuvînt e măsurat şi exprimă un gînd, o realitate. Nimic nebulos, nimic emfatic, nimic inutil. Dar această conciziune nu este rece, rigidă, stearpă. Un zaimi de bunătate şi de înţelegere încălzeşte tot ce purcede din acest om de oţel.

Am cunoscut un georgian fermecător.

Farmecul lui Stalin nu e voit, nu este acel «charme slave», de care se vorbea pe vremuri, acel farmec căutat, mieros, bisericesc, în care intră şi puţină şarlatanie.

E farmecul care emană dintr-o personalitate perfect realizată, perfect decantată, spiritualizată, ridicată pînă la cel mai înalt simbol.

Stalin e diamantul pur rezultat din focul tumultos care l-a consumat o viaţă întreagă. Nu faptul că ne-a spus atîtea lucruri frumoase şi bune pentru ţara noastră ne-a făcut să plecăm de la el vrăjiţi, cu ochii plini de lacrămi, dar însăşi făptura lui fizică şi spirituală, – care ar exercita aceeaşi magie, în orice mediu ar fi purtată, anonimă, fără prestigiul marelui şef. Stalin nu vorbeşte la Kremlin altfel decît ar vorbi, necunoscut, unor ţărani, într-o izbă.

Personal, am plecat de la Stalin, cu o impresie pur estetică.

Fiecare om are în viaţa lui cîteva emoţii de calitate, pe care ţi le dă numai arta. Nu ştiu pentru ce, dar întîlnirea cu Stalin mi-a dat intensitatea de emoţii pe care le-am încercat în tinereţe ascultînd a cincea simfonie a lui Beethoven, urmărind pe Mounet Sully în «Regele Edipos», contemplînd amurgul de pe Acropole.

Dacă acest cuvînt n-ar fi compromis aş spune «un sfînt».

Mai presus de scriitor, de luptător, de conducătorul de popoare şi de marele strateg, Stalin mi se pare perfectul exemplar de umanitate visat de filosofia antică, de religiile consolatoare şi de etica modernă.>

Emoţionat e şi un alt membru al Delegaţiei, Alexandru Rosetti.

Drept pentru care scrie şi publică în Revista Fundaţiilor Regale, martie 1946, tableta I.V. Stalin:

<Moscova, 21 februarie 1946. De la locul meu, îl văd din profil.

Sîntem aşezaţi în jurul unei mese lungi şi înguste; generalissimul stă lîngă interpret, care s-a aşezat în capul mesei.

Profilul este pur, trăsăturile obrazului sînt fine. Părul, argintiu, se răreşte spre creştet. Mustaţa e de culoare mai închisă. Ochii, îi ţine aplecaţi deasupra paginii albe a blocului, pe care trasează linii geometrice, cu un creion roşu. Gesticularea aceasta a mîinii întovărăşeşte în mod instinctiv frazele scurte, rostite cu glas scăzut, astfel încît, uneori, ai impresia că monologhează pentru sine însuşi, în singurătatea camerei de lucru.

(Deşi un birou simplu e aşezat într-un colţ al odăii, generalissimul nu pare a lucra aici).

Am sosit la Kremlin pe înnoptate; la ora 7 am fost introduşi în biroul generalissimului.

Ne aştepta în picioare, în fundul camerei, şi venind spre noi ne-am strîns mîna tuturor, înainte de a-şi lua locul în capul mesei. Impresia de energie calmă. Linii simple, stil clasic. Simţi la dînsul deprinderea de a gîndi. Filosoful transpare în toate întrebările pe care le pune. Omul de acţiune porneşte de la frazele scurte, în care îşi concentrează toată energia.

Este un mare privilegiu de a fi putut asista la comportamentele unui astfel de om. Raportată la istoria strictă a evenimentelor, personalitatea lui este covîrşitoare. Dar opera scrisă nu trebuie uitată, spre pildă expunerea de factură clasică asupra materialismului dialectic.

Acest om a sfărîmat maşina de război nazistă. Fiara ajunsese la periferiile Moscovei şi Leningradului. Voinţa lui de fier s-a repercutat în mii de piepturi. Poporul sovietic a rezistat şi a învins.

Coheziune, sacrificiu liber consimţit de toţi, pentru izbăvirea patriei. Ataşamentului orb de odinioară, al poporului, pentru şeful Statului, i s-a substituit o iubire raţională.

Cariera prodigioasă a şefului de astăzi, o poţi urmări prin imagini în muzeul Lenin, vecin. Acolo se poate zări, într-o sală, un Stalin tînăr, cu o figură lungăreaţă şi o mustaţă fină, neagră, coafat cu o pălărie de paie cu borduri largi, un portret revelator, în care gracilitatea tinerească se aliază unei energii dure. Contrastul e frapant.

Modestia eroului este aparentă. Ea se manifestează şi în uniforma simplă ce-l înveşmîntează şi în toate atitudinile sale. Stilul lui Stalin e simplu şi sincer. Şi aceasta are drept urmare o generalizare a acestei atitudini, prin raţiune de Stat.

Sinceritate, onestitate, respect al cuvîntului dat.

Ne aflăm în Uniunea republicelor socialiste sovietice.>

 

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

 

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici